Istoria scrisă de copii. Genocidul armean

Nu-mi imaginez cum ar fi orele de istorie fără o poveste frumoasă. Știu, îmi veți spune, dar obiectivele lecției, da’ schema, dar analiza pe sursa istorică… Sigur că da, trebuie și alea, le fac, sunt precum temelia unei case pe care o vrei trainică și rezistentă. 

Dar fără relatarea vreunei peripeții, aventuri sau năzbâtii istorice, povestite cu emoție și pasiune, și atmosfera aia de curiozitate și nerăbdare în așteptarea deznodământului, parcă n-are ora nici un farmec. Dacă e vreun moment pe care, fără îndoială, ni-l amintim cu plăcere din orele noastre de istorie din școală, sunt acele clipe în care “domnu’” sau “doamna” reușea să descrie, cu talent aproape actoricesc, vreun eveniment istoric, vreo ispravă sau vreo bătălie care te ținea cu ochii mari și sufletul la gură până aflai finalul.

 

Bine, acuma trebuie să știți că munca profesorului nu se oprește aici. Partea cea mai faină vine atunci când le spui copiilor că și ei pot fi niște povestitori foarte buni. Cronicari ai propriului trecut. Ce exercițiu mai bun de a-i ajuta pe elevi să înțeleagă munca unui istoric decât să-i îndemni să răscolească printre amintirile sau poveștile propriei familiii, să cerceteze printre poze vechi, documente sau jurnale, descoperind uneori că părinții sau bunicii au fost martori sau protagoniști ai unor evenimente istorice care au marcat istoria lumii. N-aveți idee cum se vede în ochii unui copil surpriza pe care o are în momentul în care realizează ce istorie are propria lui familie! E o experiență care face cât o sută de definiții pe care i le-aș da eu la școală.

 

 

Cu gândul ăsta în minte, am tot încercat, de-a lungul timpului, să-i stârnesc pe copii să-și cerceteze istoria propriei familii. Am făcut asta și pentru că, de multe ori, mă trezeam cu câte o întrebare din partea vreunui elev, aparent fără nici o legătură cu lecția sau perioada istorică despre care vorbeam noi la clasă. Domnu’, dar despre al doilea război mondial când o să vorbim? Dar la Revoluția din 1989  când ajungem, mă mai chestionează curios, câte un copil din clasa a V-a sau a VI-a, cu care fac doar antichitatea, Evul Mediu sau epoca modernă. Aha, îmi spun, deci ceva din perioada asta i-a atras atenția, l-a făcut curios, poate a auzit povestindu-se ceva interesant acasă. Copile, nu vrei tu să scrii ceva despre ce ai aflat? Uite, așa vezi și tu cum procedează un istoric.

 

 

Vă puteți închipui ce ochi mari am făcut eu când, într-o zi, doi copii de la a V-a m-au întrebat, domnu, da’ despre genocidul armean când o să vorbim?

Două eleve. Anastasia și Sofia. Vai de mine, zic, da’ de când aveți voi curiozități dintr-astea? Păi, știți, are legătură cu istoria familiilor noastre. Excepțional. Păi, și nu vreți să scrieți mai multe despre asta? Ba da.

 

 

Vă mărturisesc că n-am avut stare până nu mi-au trimis textele. Am zis că aștept până acasă, să le citesc în liniște dar nu am mai avut răbdare. După ce am terminat orele, m-am dus în parcare și, în loc să pornesc mașina, m-am trezit cu ochii în foile pe care fetele mi le-au dat cu câteva ore mai devreme.

 

Poate știți bărcuțele umplute cu carne, numite Mantî sau Kufta (similare chiftelelor noastre cu carne), dar care au un condiment specific armenesc. Probabil, vă gândiți că pur și simplu am gustat această mâncare și atât. Dar nu! Aceste mâncăruri, preferatele mele de altfel, au în spatele numelui o întreagă poveste!

 

Așa a început Sofia. Vă spun drept, în momentul ăla, între mine și copiii ăia care fac ochii mari la o poveste faină nu mai era absolut nici o diferență.

 

Aceste feluri de mâncare le știu de la bunicul meu, de origine armeană, Kehaiyan Mihai Rafael Hariton. Da, străbunicii și bunicii mei au fost armeni.  Obișnuia să le gătească de Anul Nou, pentru a ne aduce aminte de cei dragi și de a fi și ei alături de noi. Bunicul meu a învățat de la mama lui sa facă acest preparat, iar el ne-a învățat pe mine si pe sora mea. În felul acesta, tradiția a fost transmisă din generație în generație.

Am oftat. Așa este, Sofia dragă. Și, din păcate, istoricii încă se luptă să convingă lumea că ăsta a este adevărul istoric.

 

În anul 301 Armenia a devenit primul stat care a proclamat creştinismul religie oficială. Deci armenii au fost primii creștini. Armenii sunt cunoscuți ca fiind o nație foarte religioasă,  foarte deșteaptă și educată.

 

La începutul secolului XX, zilele de glorie ale Armeniei erau demult apuse. Statul a fost cucerit de Imperiul Otoman şi ocupa un teritoriu mult mai mic, aflat în nord-estul Turciei de astăzi. Întrucât şi-au păstrat credinţa creştină, armenii au fost acceptați de Imperiului Otoman care era de religie musulman. Cu toate acestea, între 1892 şi 1894, armenii au fost omorâți. În această perioadă şi-au pierdut viaţa între 80.000 şi 300.000 de armeni.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial şi apariţia pericolului invaziei ruseşti, otomanii au început să-i suspecteze pe armeni că nu ar mai fi loiali, temându-se că aceştia i-ar putea sprijini pe ruşi, dacă ar fi avut loc invazia.

 

În acea perioadă – 1908-1909 – în Turcia s-a înființat mișcarea Junii Turciei, care doreau modernizarea societății din Turcia. Iniţial, mişcarea Junilor Turci și-a dorit modernizarea Turciei, dar, ulterior, a luptat să distrugă alte culturi, adică să îi elimine pe armeni.

 

Otomanii au pregătit un plan de eliminare a armenilor de pe teritoriul lor, care a avut drept rezultat unul dintre cele mai sângeroase masacre ale secolului XX. Eliminarea a început în primăvara anului 1915 prin uciderea, pe cât posibil, a bărbaţilor tineri şi apţi din punct de vedere fizic. A urmat evacuarea forţată a mii de armeni din patria lor în zona deşertică a Siriei de astăzi. Obligaţi să călătorească pe jos şi atacaţi continuu pe drum, mulţi şi-au pierdut viaţa, estimările indicând că între 600.000 şi un milion şi jumătate dintre aceştia au murit în această perioadă.

 

Pe 24 aprilie 1915, liderii politici și religioși ai armenilor din Istanbul au fost arestați și uciși, din cauza fricii că Rusia i-ar putea ataca pe otomani și, în acest caz, rușii ar fi fost susținuți de armeni. Rusia a fost însă protectorul creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman.

 

Așa că, la Istanbul a fost pregătit un plan de eliminare a armenilor care a dus la primul genocid din secolul douăzeci. Totul a început prin omorârea fruntașilor comunității și a armenilor tineri, care ar fi putut lupta alături de inamic. Apoi, sute de mii de armeni au fost evacuați cu forța, într-un marș al morții spre Deșertul Sirian, casele le-au fost jefuite, averile confiscate, copiii despărțiți de mame, bătrânii luați de lângă familii și întreaga comunitate umilită. De cele mai multe ori aceștia erau  puși să meargă sute de kilometri pe jos, iar dacă nu puteau erau executați. Alteori armenii erau puși să muncească mult. De cele mai multe ori se murea de foame cât și de oboseală. Istoricii estimează că în jur de un million cincisute de mii de armeni au murit.

 

Și puțini dintre ei au reușit să supraviețuiască ajutați de prieteni musulmani sau catolici care trăiau în Turcia, ceea ce dovedește că umanitatea nu ține de etnie, religie sau cultură. Ține de umanitate și dragostea dintre oameni.

 

Dintr-odată, am auzit o bătaie ușoară în parbriz. Am tresărit, parcă teleportat dintr-odată în prezent. Of. Era doar unul dintre domnii de la pază, curios de ce mă aflu încă în parcarea școlii. Bine, bine, plec acum, e în regulă! Fiecare stop sau semafor îmi părea că durează o veșnicie. Într-un sfârșit, am ajuns acasă și am scos cu nerăbdare foile. Eram atât de surescitat încât mi se pare că am încurcat foile și nu mai știam care și a cui este textul.

 

Supraviețuitori ai genocidului armean din 1915, Araxi si Artin, o familie de armeni, la vremea aceea proaspeti parinti,  încearcă să ducă o viață liniștită.

Artin face pantofi la comandă. Araxi, o femeie cu mână de fier, are grijă de familie. Este  o bucătareasă desăvârșită. La vremea aceea, nu exista rușine mai mare pentru o armeancă, decât să nu știe să gătească. Fetele erau învățate de mici copile să gătească armenește. De rețetele ei ma bucur și eu,  s-au transmis din generație în generație iar acum mama le pregătește cu drag,  în fiecare weekend.

 

Pe 13 Septembrie 1922, în zona armenească din frumoasa Smyrna, porneste un incendiu. Focul se întinde repede. Căsuțele mici, din lemn, ard una dupa cealaltă. Imediat focul ajunge și în zona grecească a orașului. Araxi își dă seama că va începe iar coșmarul pe care-l știa deja. Pe străzi oamenii țipau, încearcă să se salveze. Unii dintre ei, cei care aveau bărci, înteleg ce se intamplă și fug.  Ceilalți încearcă să se ascundă.

 

După 2 zile, se aud țipete pe strada: “Cetes, cetes, vin cetes!” Pentru cei care nu știu, “cetes” erau turcii înarmați, recunoscuți pentru cruzimea lor fără seamă.

Torturau, jefuiau, ucideau. În special creștini.

 

Timp de nouă zile, Smyrna este în flăcări. Casele grecilor și ale armenilor ard aproape în totalitate. Oamenii se adună în port. Însă turcii  închid portul. Nimeni nu mai poate pleca. În timpul acesta, Araxi decide să aștepte și să facă un plan de salvare.  Iși ia haina și ascunde  în căptușeală tot aurul din casă. Ce nu poate lua, îngroapă în grădina din spatele casei. Poate în sufletul ei mai exista o mică speranță că se va întoarce cândva, acasă. Știa că nu va putea lua nimic altceva cu ea. Din nou va lăsa în urmă casa, amintirile, viața ei și minunatul oraș Smyrna.

 

Între timp, grecii trimit vapoare pentru a salva refugiații. Însă ordinele sunt stricte. Doar femei si copii. Băieții peste 12 ani și bărbații nu au voie să părăsească Smyrna. Oamenii încearcă să se salveze și sar în mare. Cei care nu sunt  împușcați de turci, mor înecați. Ajunși la vapoarele franceze și italiene, aceștia nu sunt lăsați  să urce. Sunt loviți peste mâini cu arma și împinși în apă. Așa cum Araxi le povestea mai târziu copiilor si nepoților, apele sunt rosii de sânge armenesc. Bărbații sunt încolonați și fortați să ia  drumul Anatoliei, pe jos, prin deșert.  Înfometați, bătuți, epuizați, mor sau sunt omorâți.

Araxi găsește o soluție să își salveze soțul.

 

Ia o rochie roșie, o taie și face o cruce  pe care o coase pe mâneca hainei lui Artin. Îl ia de mână și începe să își facă loc pe străzi țipând: “Crucea rosie, crucea rosie!”. Turcii îi lasă să treacă și reușesc să se urce pe unul dintre vapoarele grecești.  Ajung în cele din urmă în insula Aegina. Își pierde copilul. Probabil a fost mult prea mult pentru un copilaș atât de mic. Toate celelalte rude rămase în viață sunt împrăștiate pe insulele grecești. Samos, Kios, Lesbos. După 40 ani, Araxi încă stă nemișcată lângă aparatul de radio, în fiecare zi, de la ora 11 la ora 12, așteptând să audă numele cuiva drag, pierdut. Pentru că atunci era ora la care încă se mai  anunțau la radio numele supraviețuitorilor și unde se aflau aceștia. Pe mulți i-a regăsit după mult timp. De cei mai mulți nu a mai aflat nimic, niciodată.

 

Araxi este străbunica mea. Cei din familie o descriu ca pe o femeie extrem de puternică. O supraviețuitoare a morții, a sărăciei,  a foametei, a disperării. Nu a fost văzută niciodată plângând sau râzând. Când era supărată, ocăra într-un amestec de limbă turcă cu armenește. Când își adormea copiii și nepoții le cânta cântece de leagan tot în limba de acasă. Și-a găsit sfârșitul în Atena, la vârsta de  90 ani. Nu a încetat niciodată să vorbească despre frumoasa Smyrna și ororile trăite.

Genocidul grec și armean, care a inclus și genocidul pontic,  a reprezentat uciderea sistematică a grecilor și a armenilor din Asia Mică, începând cu anul 1913 până în anul 1922. Au fost omorati peste două milioane de oameni.

 

M-am oprit pentru o clipă și am închis ochii. Vă jur. Vă jur că parcă am văzut-o pe Araxi fugind printre turci strigând “Crucea Roșie! Crucea roșie!”.

 

În secunda aia, m-am întrebat ce poate urma după o astfel de experiență. Cum poți merge mai departe. Cum te împaci cu trecutul.

 

Mi-a răspuns Sofia.

 

Ohannes și Alina Zara Kehaiyan, străbunicul și străbunica mea se aflau într-o zonă unde, din fericire genocidul nu s-a resimțit foarte mult. Cu toate acestea, au plecat din Turcia și s-au stabilit pentru o perioadă în Cadrilater (partea de sud a Dobrogei).

În 1940 se stabilesc în România. Toată familia străbunicilor și bunicilor mei a decis să plece în Statele Unite ale Americii. Străbunicul meu a rămas în România întrucât avea afaceri aici și administra afacerea familiei Malaxa, una dintre cele mai bogate familii din acea vreme din România, iar străbunica era un medic cunoscut. Deși România a fost, în 1915, prima țară din lume care a oferit adăpost armenilor prigoniți, salvând astfel zeci de mii de persoane, nici până în ziua de astăzi nu a recunoscut oficial că atunci Imperiul Otoman, a comis un genocid.  Parlamentul European a recunoscut genocidul armean în 1987, iar țări precum Franța, Germania sau, acum, SUA au făcut-o deja. În prezent doar 32 de state au recunoscut genocidul. Istoricii precizează că în 8 ani,  2,5 milioane de oameni au murit.

Bunicul meu a dorit ca noi să știm despre istoria armenilor, așa că am fost împreună la Mânăstirea Hagigadar (Îndeplinirea dorințelor) din Suceava, la Biserica Armenească (unde mergeam împreună de Paște). Acum bunicul se află la Cimitirul Armenesc alături de părinții lui.

 

După ce am terminat de citit cele două texte, am stat așa o bucată de vreme. Nu știu să vă spun la ce m-am gândit. În mintea mea vuiau încă vocile celor care înotau să-și salveze viața. Focurile de armă. Strigătele disperate ale Araxiei. “Cetes! Cetes!”…

 

Am vrut să fac ceva să mă desprind de emoția istoriei pe care tocmai o citisem. Ceva. Orice. Am dat drumul la televizor și am auzit:

“Astăzi, separatiștii filoruși au bombardat o grădiniță din Luhansk, în estul Ucrainei”.

Am realizat că vom mai avea astfel de povești spuse de copii.

ÎVom mai avea.

Prof. Marcel Bartic

Prof. Marcel Bartic

Alătură-te familiei Laude-Reut!

Partenerii Noștri

(Visited 319 times, 1 visits today)